Pe 1 iunie, vom sărbători Ziua Copilului. Este o zi care, înainte de toate, trebuie să fie un moment de responsabilitate a noastră, a tuturor, faţă de cei 4,1 milioane de copii din România, fiindcă, de-a lungul celor 19 ani care au trecut de la Revoluţie, ţara noastră a parcurs un drum lung şi, pe alocuri, cu sincope, în domeniul protecţiei copilului. Astfel, încă din anul 1990, România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Până la adoptarea pachetului legislativ din anul 2004, nu a existat nici cadrul legal comprehensiv şi nici mecanismele concrete de verificare a implementării şi monitorizare a drepturilor copilului. Procesul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost cel care a marcat, în consecinţă, intensificarea cooperării între diferite sectoare şi coordonarea eforturilor acelor actori care au ceva de spus în direcţia îmbunătăţirii situaţiei copilului în ţara noastră, determinând şi evoluţiile legislative viitoare în acest domeniu. 

În anul 2009, însă, România este parte a unui sistem european pentru care copilul reprezintă o fiinţă cu nevoi şi drepturi proprii, a cărei integritate trebuie respectată. Un sistem care consideră drept o prioritate integrarea drepturilor copilului în politicile sale, fiindcă copiii reprezintă un grup specific în societate, cu interese care trebuie făcute vizibile. Un sistem care, în anul 2006, a elaborat documentul "Spre o Strategie Europeană cu privire la Drepturile Copilului" şi care şi-a conceput programele, strategiile şi politicile ţinând cont de impactul pe care schimbările economice, sociale, politice şi de mediu le pot avea asupra evoluţiei copiilor. Şi, nu în ultimul rând, un sistem care abordează probleme precum: prostituţia şi traficul cu copii, violenţa asupra copiilor, azilul şi migraţia, justiţia şi familia, educaţia pentru copii şi tineri, mediul, siguranţa copiilor pe internet, discriminarea şi excluderea socială, exploatarea copiilor prin muncă sau afectarea copiilor de către conflictele armate. 

Acestea sunt realităţi, stimaţi colegi, care, dincolo de prevederile cadrului legislativ, internaţional, european din acest domeniu, există. Pentru că e de ajuns să citim statisticile oficiale, pentru anul 2008 din România şi vom vedea că 92.328 copii au părinţii plecaţi la muncă în străinătate; 11.641 copii sunt abuzaţi, neglijaţi sau exploataţi; 1.317 sunt copii părăsiţi temporar în unităţile sanitare. Iar dacă ar fi să privim raportul copiilor abuzaţi din mediul urban versus cel rural, am observa că numărul celor din urmă este mai mare cu 1.000. Pe de altă parte, potrivit unor date statistice mai vechi, 11.400 copii au comis infracţiuni, 80% din aceştia fiind acuzaţi de furt, iar 70.000 copii sunt implicaţi în muncă, sigur, majoritatea fiind din mediul rural. Din păcate, mii de copii ai străzii sunt obligaţi să cerşească. 

Şi dacă suntem tentaţi, cumva, să credem că aceste date nu sunt suficient de îngrijorătoare, ar trebui să ne oprim şi asupra concluziilor raportului organizaţiei "Spune!", realizat în anul 2007 pe un eşantion de 7.424 de elevi din toată ţara, cu vârste cuprinse între 12-19 ani, raport în care: 26% dintre copii se consideră discriminaţi pe motiv de sărăcie, dizabilităţi, culoarea pielii, etnie sau mediul de provenienţă; 36% spun că au suferit din cauza neglijenţei adulţilor; iar 39% că au fost supuşi unor diferite forme de abuz. 

Toate aceste date reprezintă o realitate şi un semnal de alarmă pe care nu avem voie să le ignorăm: unii copii din România sunt victime ale sărăciei, violenţei, traficului, abuzurilor, exploatării prin muncă. Mai mult, în condiţiile actualei crize economice şi financiare, potrivit unui studiu realizat de UNICEF în 2008, copiii şi tinerii reprezintă 43% din populaţia afectată de sărăcie, atât în 2008, cât şi în 2009, iar 60% din populaţia expusă la riscul de sărăcie - în 2009 - locuieşte în gospodării cu copii. Majoritatea copiilor săraci (76%) se găseşte în continuare în zonele rurale. 

Fără îndoială că avem nevoie de planuri de acţiune, de mecanisme integrate, de campanii de informare, prevenire şi educare a populaţiei, de reţele comunitare, de echipe intersectoriale sau parteneriate regionale. Dar, trebuie să vă reamintesc că, pe lângă acestea sau tocmai pentru acestea, avem nevoie şi de fonduri, inclusiv guvernamentale. De aceea, îndrăznesc să vă întreb, stimaţi colegi aflaţi la guvernare, cum aţi gândit să eradicaţi cauzele societale care au un impact negativ asupra dezvoltării sănătoase a copiilor? Reducând bugetele unor ministere importante, precum cel al educaţiei sau bugetele destinate autorităţilor publice locale? Sau poate introducând, în condiţii de criză, un impozit forfetar care să le trimită părinţii în şomaj?